Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre tare mică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă …
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în padure, ca să ceară ajutor de la arbori.
Cu glasul duios, îi rugă pe copaci:
- Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi primăvara!
- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici şi du-te la stejar!
- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda. Fugi, păsărică, în alta parte, de nu, îţi rup şi cealaltă aripă.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru, săraca de ea!
Disperată, sărmana pasăre s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară, când auzi o voce:
- Ce faci, păsărică? Era bradul.
- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toţii şi nu vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere!
- Vino la mine! zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului.
În noaptea aceea, vântul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă vântul pe Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor.
- Nu! hotărî Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el.
Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna...