Au participat la conferinţă: Adriana Titieni, Diana Stănculescu, Sorin Mihalache şi Marius Tudosiei.
S-au dezbătut printre altele, două subiecte complexe şi foarte interesante, perfecţionismul şi atenţia, analizate atât din punct de vedere al părinţilor cât şi al copiilor.
Despre perfecţionism şi costurile ascunse ale perfecţionismului în rolul de părinte a vorbit psihoterapeutul Diana Stănculescu.
Cum se manifestă perfecţionismul în comportamentul părinţilor?
Gândiţi-vă că aţi început grădiniţa. Pe ce criterii aţi ales grădiniţa? A contat numărul opţionalelor şi a concursurilor la care copilul poate participa? La câte opţionale aţi înscris copilul? Eu la două: engleză şi pictură.
Aţi făcut comparaţii între desenele copilului vostru şi cele ale unui alt coleg de grupă? Eu da, dar în sinea mea şi recunosc că m-am bucurat că desenează, colorează şi pictează foarte frumos. Aţi spus “uite, X-ulescu a desenat mai bine, a folosit mai multe culori...” sau “ai colorat frumos, dar se putea şi mai bine...”? Eu, nu...
Sunt părinţi care se aşteaptă de la copilul lor să obţină mereu performanţe ridicate în activităţile zilnice, mai ridicate faţă de majoritatea colegilor. Sunt părinţi care se străduiesc din răsputeri să îi ţină pe copiii departe de tot ceea ce înseamnă greşeală, le inspiră copiilor că greşeala este de neacceptat. Astfel, copiii vor înţelege că ei trebuie să fie perfecţi pentru a fi acceptaţi de părinţii lor şi asta vor încerca să şi facă.
Perfecţionismul se învaţă. Copii ne văd trişti, nervoşi, atunci când greşim, când ceva nu ne iese cum ne-am dori atât la muncă cât şi acasă, şi în mintea lor îşi spun “când eu voi greşi, părinţii vor reacţiona la fel la greşeală mea”. Ei se vor plăcuţi, acceptaţi şi iubiţi de părinţi, familie şi cei din jur şi se vor strădui să nu greşească pentru a nu dezamăgi. A nu greşi sau a fi perfect este imposibil, stă în firea noastră să greşim.
Cu ce alege copilul de pe urmă acestui comportament?
Stări de anxietate continuă, îngrijorări legate de greşeală;
Neîncredere în judecata proprie;
Nevoia excesivă de aprobare din partea celorlalţi;
Vinovăţie;
Frica că-şi dezamăgeşte părinţii, bunicii, cadrele didactice, etc;
Teama că, în ciuda străduinţelor lui, rezultatele obţinute nu se vor ridica la nivelul aşteptărilor celor din jur;
Se va simţi neînţeles şi furios că adulţii nu tolerează greşeala;
Se va instala frica de respingere;
Se va simţi inferior celorlalţi;
Va ajunge să simtă că trebuie pedepsit, criticat, certat atunci când face lucrurile mai puţin bine sau chiar greşit;
Va simţi dezamăgire la finalizarea unei sarcini, unui proiect, deoarece va considera mereu că “se putea mai bine”;
Se va simţi vinovat dacă se relaxează, dacă se joacă, mai ales în cazul copiilor care merg la şcoală, care pe lângă teme mai primesc de la părinţi şi teme suplimentare.
Perfecţionismul creşte riscul de apariţie a depresiei şi anxietăţii.
Ce face un copil perfecţionist?
Nu suportă să fie criticat. Are reacţii exagerate la feed-back negativ, de exemplu plânge;
Devine critic cu cei din jur care nu fac lucrurile aşa cum îşi doreşte el;
Nu poate râde de propriile greşeli.
Dar probabil vă întrebaţi cum apare perfecţionismul. El apare atunci când:
- Afecţiunea părinţilor este condiţionată de atingerea unor standarde înalte;
- Părinţii reprezintă un reper al standardelor de perfecţionism;
- Criticăm copilului;
- Lăudăm performanţa, nu intenţia şi implicaţia în sarcină;
- Pedepsim copilul atunci când nu se ridică la standardele adulţilor;
- Părinţii au tulburări în aria tulburărilor de anxietate;
- Recompensarea copilului doar atunci când face ceva perceput de părinţi ca fiind perfect;
Îmi amintesc cum uneori făceam temele, iar la sfârşit mama sau învăţătoarea îmi rupea pagina căci nu scrisesem frumos, sau îmi cursese cerneală din stilou şi pagina caietului nu era curată. Vi s-a întâmplat?
Perfecţionismul poate apărea:
la şcoală (cel mai bun din clasă, cel mai bun la matematică, etc)
în timpul liber (copilul care câştigă mereu jocurile, întrecerile, etc)
sănătate şi igienă (cel mai îngrijit, cel mai sănătos)
scris şi vorbit (a început să vorbească cel ai devreme, ştie cele mai multe cuvinte la vârsta lui, scrie cel mai frumos, a început să scrie de foarte devreme, etc)
aspect fizic (cel mai atletic, cel mai înalt, etc)
alimentaţie (a început de foarte devreme diversificarea faţă de alţii, a fost hrănit cel mai mult timp şi cu cel mai bun lapte matern, etc)
Ce am putea face pentru a schimba ceva?
Este important să tolerăm greşelile, atât în cazul nostru, cât şi al copiilor noştri, acestea reprezentând experienţe de învăţare la orice vârstă.
Să nu cerem copilului o evoluţie spectaculoasă, rapidă în nici un domeniu, să avem aşteptări normale pentru copilul nostru. Un progres cu paşi mici este cel mai sigur şi sănătos.
Să nu uităm că fiecare copil este unic în felul său şi creşte, se dezvoltă în ritmul propriu.
Să lăudăm orice intenţie şi implicaţie într-o sarcină, nu performanţele copilului.
Este mult de spus, dar voi reveni la acest subiect.
Despre atenţie şi ce am învăţat în cadrul conferinţei “Ai copil, învaţă să fii părinte!” la acest subiect voi scrie o altă postare.
Ce bine ar fi daca am putea alege gradinita dar din nefericire unde gasesti loc si aflii cat de cat ca este ok
RăspundețiȘtergere