Bunele maniere la copii

Internarea în spital cu Matei şi apoi tot ce a urmat pentru a-l pune pe picioare, plus alte vizite la doctor şi probleme de sănătate cu Maria, m-au cam epuizat şi sistemul meu nervos nu au mai reacţionat aşa cum aş fi vrut eu.
Nici cu cei mici nu am mai avut aceeaşi răbdare ca până atunci. Şi cu cât vede că nu-mi place ceva şi că reacţionez, cu atât Matei face mai mult acel lucru, pentru a-mi testa limitele şi pentru a atrage atenţia asupra lui şi a fi băgat în seamă cât mai mult. Nu că i-ar lipsi atenţia mea, dar niciodată nu este de ajuns pentru el. Aşa că dacă m-a călcat sănătos pe picior, o va mai face cel puţin o dată. Dar m-aş bucura dacă ar exersa şi cererea scuzelor. Aş şti că-mi sacrific un pantof de dragul educaţiei...
Imi amintesc că în copilărie, fusesem educată să spun “sărut mâna” de fiecare dată când mă întâlneam cu vecini sau simple cunoştinţe de prin cartier. Mă plimbam cu mamaia mea, care nu mă auzea mereu când salutam şi mă punea să repet, chiar dacă cealaltă persoană îi confirma că salutasem. Acest lucru nu-mi făcea deloc plăcere.
Timpul, viaţa mi-au arătat încă o dată că “vorba dulce mult aduce” şi că politeţea poate deschide multe uşi.
Dar cum îmi pot învăţa copiii bunele maniere?
Copiii învaţă prin repetiţie. Asta nu înseamnă că trebuie să-i repet jumătate de oră cuvântul “mulţumesc”.
Am început cu amândoi copiii, încă de mici să le vorbesc politicos, să le cer obiecte spunând “te rog” şi apoi “mulţumesc”. Maria, la un an şi cinci luni, înţelesese şi folosea corect cuvântul “pardon”. Aşadar, nu te gândi că este prea mic şi nu înţelege, vorbeşte-i aşa cum vrei să vorbească el mai târziu.
În primul rând noi ca părinţi suntem un model de conduită pentru ei. Prin exerciţiu zilnic învaţă acest comportament civilizat, devenind apoi obişnuinţă pentru ei.
Dacă încercăm să ghidăm copilul după deviza:” Faci ce spun eu, nu ce fac eu”, sau ” Faci ce spun eu, că aşa vreau eu" nu o să obţinem niciodată ceea ce ne dorim de la el.
Copilul preia exemplul familiei şi imită comportamentele părinţilor sau ale fraţilor mai mari, cum este cazul Mariei.
Dacă eu nu îmi cer scuze sau nu spun pardon când vreau ca cineva să-mi facă loc, dacă nu pun mâna la gură când strănut, nu pot să le impun asta copiilor mei, pentru că nu vor înţelege de ce ei trebuie să se poarte aşa.
Copilul trebuie lăudat şi recompensat când dă dovadă de bune maniere. Le arăt mulţumirea şi fericirea atunci când ei se comportă aşa cum îi învăţ. Când Matei se mai alintă sau cine ştie ce alte motive o mai avea şi nu-mi cere lucruri spunând “te rog”, îi atrag atenţia că acel comportament mă nemulţumeşte şi că o altă formulare m-ar face mai receptivă la doleanţele lui. Poate uneori face acest lucru tocmai pentru a controla reacţia mea şi a se asigura că aşa trebuie să vorbească pentru a primi ceea ce doreşte.
Nu trebuie să ne enervăm pe copil când greşeşte sau când uită, deoarece nu se naşte cu un pachet de cunoştinţe, ci le capătă pe parcursul vieţii prin exemple şi prin repetiţie. O atitudine pozitivă, este în orice situaţie şi una constructivă. Nu trebuie să-i reproşăm că a greşit sau să-l corectăm de faţă cu alţi copii sau persoane străine, deoarece simţindu-se jenat, poate avea o reacţie negativă şi opusă faţă de regulile pe care încerci să îl înveţi.
Cu cât înaintează în vârstă copiii reuşesc să cântărească singuri şi să reflecteze asupra unor situaţii concrete întâlnite la locul de joacă, la grădiniţă, pe stradă sau în familie, dar au nevoie de timp pentru a reflecta şi asimila fiecare învăţătură primită.
Aşa cum ei exersează tot felul de lucruri noi pentru ei şi noi trebuie să exersăm răbdarea cu ei, aşa că mă odihnesc şi o iau de la capăt.