Comunicarea parinte - copil

Ieri am ieşit la cumpărături cu Matei. După ce m-am aşezat la rând la casa de marcat, Matei a văzut un răftuleţ cu ciocolăţele. S-a dus, a luat una şi s-a întors spre mine să mă întrebe, prin semne, dacă o poate lua. Am dat negativ din cap, a lăsat-o acolo, apoi s-a jucat la raft aşezându-le mai frumos. O doamnă de la rând îmi spune: “sunteţi o mămică fericită fiindcă vă ascultă...” Să nu credeţi că este mereu aşa, când este puţin obosit sau când apar bunicile, totul se schimbă, în încercarea de a atrage cât mai multă atenţie asupra lui.
În încercarea de a înţelege şi a gestiona cât mai bine divergenţele, accesele de furie care apar între noi şi copii citesc cărţi şi articole ale unor psihologi cu mai multă experienţă decât mine.
Am început să citesc una din cărţile despre care vă spuneam într-o postare recentă şi anume “Între părinte şi copil” a Dr. Haim G. Ginott. Vă spun că este senzaţională, uşor de lecturat, nu cu termeni complicaţi ci cu sfaturi şi exemple atât “de bun simţ” cum îmi place mie să spun, încât te miri de ce nu ai gândit şi nu ai făcut şi tu aşa, până să te apuci să o citeşti...

Începe tare frumos: “Nici un părinte nu se trezeşte dimineaţa cu gândul de a-i face viaţa copilului său un iad. Nici o mamă şi nici un tată nu spun: “Astăzi o să ţip la copilul meu, o să-l cicălesc şi o să-l umilesc ori de câte ori pot.””
Şi eu îmi propun în fiecare seară la culcare, când analizez ziua ce a trecut şi chiar dimineaţa când mă trezesc, să fie mai multă linişte şi înţelegere la noi în casă, însă uneori războiul nedorit izbucneşte.
Unora le place să creadă că numai un părinte în neregulă reacţionează în moduri nocive pentru copil. Din nefericire, chiar şi părinţii iubitori şi afectuoşi, bine intenţionaţi, uneori învinovăţesc, acuză, ridiculizează, ameninţă, mituiesc şi pedepsesc. De ce? Deoarece nu mereu reuşim să ne stăpânim pornirile, din motive de oboseală, de stres datorat grijii zilei de mâine şi nu realizăm câtă putere de distrugere au cuvintele aruncate asupra copiilor noştrii.
Spunem cuvinte auzite la părinţii noştrii, care ne-au rămas întipărite, lucruri pe care, analizând, clar nu am fi vrut să le spunem şi nici pe un ton ridicat.
Dr. Haim ne propune să ne comportăm cu copilul nostru precum cu un musafir. Este un exerciţiu bun, de respectare şi acceptare a persoanei de lângă tine. La un musafir care pleacă de la tine, uitându-şi umbrela, nu ţipi “Ce-i cu tine? De fiecare dată când vii în vizită uiţi câte ceva... De ce nu te porţi ca sora ta...? Ea ştie să se comporte într-o vizită! Ai 44 de ani. Când o să înveţi?! Nu sunt servitoarea ta, să strâng tot ce laşi în urmă! Pun pariu că ţi-ai uita şi capul dacă nu ţi-ar fi înşurubat de umeri!” Nu am ţipa aşa, ci am spune zâmbitori: “Uite-ţi umbrelă, Alice!” – fără a adăuga “gură-cască ce eşti!”
Eu am auzit de multe ori “Nu cărţile cresc copii, ci mamele” sau “Unui copil, tot ce-i trebuie este dragostea părinţilor”... Autorul explică: Iubirea nu e de ajuns. Intuiţia nu e suficientă. Părinţii buni au nevoie de calificare – şi aceasta este temă principală a cărţii.
Ca şi în cazul unui chirurg... degeaba are cea mai bună intenţie, sau chiar te iubeşte sincer, dacă nu are şi pregătirea necesară. Nu ne-am lăsa pe mâna lui pentru o operaţie, doar pentru că ştim ce sentimente nutreşte pentru noi.
Copiii, ca şi adulţii, când nu ştiu ce să facă faţă unui lucru, devin furioşi şi îi învinovăţesc pe alţii pentru situaţia lor dificilă şi frustrantă. Vă daţi seama câte astfel de momente au ei acum la început, când totul în jur este nou, necunoscut şi uneori înspăimântător. Ei au nevoie de noi, părinţii, pentru a-i ajuta să-şi recunoască sentimentele, să îi învăţăm să şi le exprime. Părinţii, ar fi util să audă şi să înţeleagă sentimentele de frică, neajutorare şi uneori de disperare, ascunse în spatele crizelor de furie ale copiilor. Doar când se simt în ordine, copiii pot să gândească limpede şi să acţioneze corect. Doar atunci stau atenţi, liniştiţi, capabili să asculte ceea ce le spunem noi.
Sentimentele copiilor, bune sau rele, trebuie confirmate de părinte, acceptate, iar comportamentele copilului trebuie limitate. În momentul în care te simţi acceptat, atât ca şi copil cât şi ca adult treci mai uşor peste ceea ce simţi, îţi accepţi şi tu sentimentele trăite.
Principiile de comunicare afectuoasă, înţelegerea şi empatia, ţin cont de afectivitatea copilului şi sunt aplicabile indiferent de vârstă, desigur după ce a început să vorbească. Şi poate surprinzător, sunt valabile şi în relaţia de cuplu sau dintre oricare doi adulţi.
Exemple veţi găsi cu duiumul în carte.

 “Să presupunem că ne aflăm într-una dintre acele dimineţi în care totul pare să meargă anapoda. Telefonul sună, bebeluşul plânge şi, înainte să-ţi dai seama, pâinea prăjită s-a ars. Soţul aruncă o privire la prăjitor şi spune: “Doamne, când o să-nveţi să prăjeşti o felie de pâine?” Cum reacţionezi?
A. Îl plesnesc peste faţă cu felia de pâine prăjită!
B. Îi zic “Fă-ţi dracului pâinea prăjită singur!”
C. Aş fi atât de jignită încât n-aş putea decât să plâng...”

Ce sentimente v-ar trezi soţul? Furie, ură, resentimente faţă de el.

Dar dacă soţul ar fi spus: “Doamne, ce dimineaţă proastă ai, scumpa mea - copilul, telefonul şi acum pâinea prăjită...”
Te-ai simţi altfel. De ce? Te simţi recunoscătoare că nu eşti criticată.

 Alt exemplu:
“Anita, opt ani, vine furioasă de la şcoală:” Nu mă mai duc niciodată acolo!”
Mama: Pari foarte supărată. Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?
Anita: Profa mi-a rupt lucrarea. M-am chinuit atâta şi ea doar s-a uitat şi pe urmă a rupt-o!
Mama: Fără să te întrebe nimic? Nu mă mir că eşti aşa de supărată!
 Mama Anitei s-a abţinut de la alte comentarii său întrebări. Şi-a dat seama că pentru a-şi ajuta fiica să-şi calmeze furia trebuie să-i arate înţelegere şi empatie.”

 Putem face acest exerciţiu cu cei din jur şi cu copiii noştrii, iar în scurt timp va deveni obişnuinţă. Comunicarea între noi se va îmbunătăţi.

Conversaţia cu copiii este o artă fără egal cu reguli şi semnificaţii proprii. Mesajul copiilor este adesea codificat şi trebuie descifrat.

“În prima zi la grădiniţă, când mama ei încă nu plecase acasă, Nancy, cinci ani, a privit picturile de pe pereţi şi a întrebat cu voce răsunătoare: “Cine a făcut tablourile astea urâte?” Mama lui Nancy s-a simţit prost. S-a uitat dezaprobator la fetiţă şi a zis repede:” Nu e politicos să spui că picturile sunt urâte când sunt aşa de drăguţe.” Educatoarea, care a descifrat înţelesul întrebării, a zâmbit şi a zis: “Aici nu trebuie să pictezi frumos. Poţi să faci picturi proaste dacă aşa ai tu chef.” Pe chipul lui Nancy a apărut un zâmbet larg, căci avea răspunsul la întrebarea ei secretă:” Ce se întâmplă cu o fetiţă care nu pictează prea bine?”... Nancy a luat o maşinuţă de pompieri stricată şi a întrebat plină de importantă:” Cine a stricat-o?” Maică-sa a intervenit:” Ce-ţi pasă cine a stricat-o? Tot nu cunoşti pe nimeni aici.” Înţelegând întrebarea şi că pe Nancy de fapt o interesa ce păţeau copiii care stricau jucării, a dat răspunsul:” jucăriile există ca să te joci cu ele. Câteodată se strică, e normal.” Atunci fetiţa a realizat că nu este în pericol şi că poate rămâne liniştită cu educatoarea cea nouă.

Merită făcut acest exercitiu. Când copiii simt că au fost înţeleşi, se creează o intimitate în relaţia cu părintele, iar iubirea lor se adânceşte.

Vă voi mai vorbi despre acestă carte, dar într-o altă postare, căci sunt multe de spus, iar copiii noştrii merită tot ce-i mai bun.